Episodul 1: A fost odată…
Îmi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri prima zi de liceu. Visător şi plin de speranţă am păşit pe porţile colegiului „Vasile Lucaciu”. Era o lume de basm (nu degeaba ne-a venit basmul şi la bac) şi ca în orice lume de basm totul începe cu perturbarea echilibrului. Elementul perturbator (auzi-mă ce bine ştiu lecţia asta:))) părea să fie o maşină parcată la locul greşit. Ce m-a făcut să ajung la această concluzie era faptul că o doamna (cît era ea de doamnă >:) ), neavând mai mult de 50 de ani gesticula şi striga înfuriată în faţa autoturismului cu pricina. Văzând că nimeni nu se sinchiseşte îşi încheie pledoaria cu o replică asemănătoare cu cele pe care le rosteşte Alexandru Lăpuşneanul în opera lui Costache Negruzzi: „Cine p**a mea o parcat în locul meu?”.
După răbufnirea mea în râs atăt de lipsită de clasă, am decis să mă alătur şi eu grupului de boboci ce aşteptau să-şi cunoască maeştrii ce îi vor conduce pe drumul formării. La nici mai puţin de cinci minute mă trezesc alergând alături de vreo încă cincisprezece copii pe urmele unei elegante doamne de vreo 30 de ani cu păr roşcat, ducând în braţe vreo 6-7 cărţi (despre care am aflat mult mai târziu că sunt lucrurile pe care le salvează chiar şi când suntem în mijlocul unei simulări de incendiu). Ajung astfel într-o clasă de la erajul 2, aripa C, la cinci minute de mers (şi nu glumesc) de la sala profesorală. Vestul sălbatic, nu alta! Se pare că aceasta era prima probă pe care eroii o aveau de trecut. Sala părea în mare, cu exagerările stilistice de rigoare, un câmp de luptă din cel de-al Doilea Război Mondial.
Am fost poftiţi să ne aşezăm, şi fiind mai timid din fire (copil de la ţară, ce vreţi?!) am rămas printre ultimii să-mi găsesc un loc. Singurul care mai rămăsese era în penultima bancă, rândul din mijloc lângă o micuţă fetiţă cu un zâmbet oarecum năuc lipit pe faţă, dar FOARTE FRUMOASĂ (după faza cu „năuc” trebuia să o spun, altfel când mă prinde mă calcă cu maşina 
). Din păcate nu pot să vă spun cum se numeşte pentru că acest este un blog care respectă dreptul persoanelor de a decide dacă să apară sau nu în scrierile unor idioţi care nu au nimic mai bun de făcut decât să scrie idioţenii pe care alţi idioţi le citesc (apropo, eu îmi iubesc idioţii :* ), pentru ca mai apoi să spună cât de idiot este idiotul care le-a scris. Şi revenind, nu vă pot spune numele noii şi primei mele prietene, dar noi o vom numi „Fata-care-nu-e-Andra”. Şi această „Fată-care-nu-e-Andra” avea cel mai unic mod de a presta atenţie la toate orele: se întindea pe mine asemeni unei pisici care toarce. Vă imaginaţi câtă atenţie am acordat eu orelor în cele două săptămâni cât fata asta FOARTE SEXY îşi făcea somnul de frumuseţe pe umărul meu (pentru că era chiar FOARTE, FOARTE FRUMOASĂ – v-am spus că mă tem de ea?!!!? 
) )
Îmi cer scuze că gura mă ia pe dinainte, dar „cuvântul din poveste înainte mult mai este”. Aşadar mă găsesc într-o clasă cu toţi aceşti mici luptători gata să pornească în aventura vieţii lor. Întreaga galerie ar fi prea lungă pentru a putea fi zugravită aici, dar voi face efortul să vă prezint o parte cât mai mare din ea. Pregatiţi pentru marea luptă erau doi băieţi (mai erau trei, dar au căzut, pentru a fi înlocuiţi de alţii trei despre care vom vorbi la momentul potrivit). Amândoi aveau armele pregătite pentru a răpune orice duşman: Ursionuţ – 2 metri şi 90 kilograme de forţă brută şi iscusime a minţii, Richahahardo – aceeaşi agilitate a minţii şi puterea de a te face să te pişi pe tine de râs. Mai era alături de noi o prinţesă venită de pe îndepărtatele ţinuturi ale Sătmarului, tocmai din castelul „Doamnei Stanca”, iar zîmbetul său iradia lumina a 1000 de sori (plus că se lumina cu fiecare 10 primit). La dreapta mea se afla duetul format din cea pe care toţi o numeau Cala, poate pentru că avea sute de cai putere, sau poate pentru că era la fel de frumoasă precum o cală (sincer nu tare ştiu, dar ea va rămâne mereu Cala mea) şi fata ce era cât un munte… de puternică, Alpina. Umăr la umăr mai stăteau şi două războinice ce luptau sub steagul verde al vecinilor maghiari, Sfânta Edinică şi Marea Farmazoancă Raţieta. Tot de departe era venită şi Atotştiutoarea Focoana cu oaia ei magică, Didona, care a părăsit-o însă pentru zâmbetul cuceritor al prinţesei Zecieta. Tot în primele rânduri mai erau şi Preacuvioasa Parasciv-patricia şi Mormonica, iar chiar în spate, protejate de toţi, se aflau Ileana-Cosânzeana şi o altă fecioară, pricepută-n arta seducţiei, Sfânta Şterezia.
Acesta este momentul în care toţi aceşti mari eroi au pornit într-o călătorie ce avea să le schimbe viaţa… Urmăriţi de ochii iscoditori ai Cezarelei ei au făcut primul pas într-o lume plină de pericole şi noi probe la fiecare pas. Dar despre toate acestea vă voi vorbi data viitoare. Până atunci…
„Asta-i tot ce pot să vă spun! ”
PS: Pentru rezumatul celor spuse de mine în acest capitol vorbiţi cu Richahahardo 
!
si noi te iubim idiotule :*