Nu e mult de când purtam atât de mult iubitele polemici cu colegii mei şi doamna profesoară de limba română, Friedrich Janina, pe temele cele mai variate. Ne trezeam trecând fară voia noastră de la „Iona” lui Marin Sorescu la discuţii despre scopul omului în lume, finalitatea tuturor lucrurilor, importanţa socializării şi a familiei etc. Tocmai cu această ocazie am ajuns să ne punem întrebarea: „A evoluat omul pe plan cultural atât de mult pe cât ne place să credem?” Întrebarea însă a fost pusă greşit. Noi ar trebui să ne întrebăm: „A reuşit poporul român să facă măcar un pas înainte în domeniul culturii? ”, deoarece atât Orientul, cât şi Occidentul ne demonstrează constant avantul pe care l-au luat ei.
Dacă aruncăm o privire de ansamblu asupra situaţiei culturale a spaţiului carpato-danubiano-pontic observăm ceea ce orice blogăr sau jurnalist a sesizat şi consemnat măcar o dată în munca sa şi ceea ce eu doar evidenţiez: import copios atât dinspre est, cât şi dinspre vest. Mai nou ne place „să ne vedem la mall” (mulţumesc Cassa Loco că aţi remarcat într-o manieră atât de hilară acest aspect), apelăm la consilieri/psihologi ori de câte ori avem vreo problemă, comunicăm via mail, messenger, SMS, vorbim o limbă ce abundă în elemente de jargon, ne delectăm cu ritmul atât de captivant al manelelor. Sentinţa e clară, după cum spunea şi Titu Maiorescu, şi doamna Friedrich alături de el, suntem dependenţi de „forme fără fond”.
Acesta este latura discuţiei noastre din clasă care m-a făcut să îmi pun o altă întrebare: „Nu se poate oare ca snobismul si cosmopolitismul pe care le satirizau cu atâta măiestrie Caragiale şi Alecsandri cu mai bine de 100 de ani în urmă, să fie doar un pas în evoluţia culturii noastre?” Istoria ne-a dovedit că progresul nu se poate realiza dacă NOUL nu are la temelie VECHIUL, dacă nu valorificăm realizările celorlalţi pentru a le sprijini pe ale noastre. De exemplu ştiinţa, aşa cum o cunoaştem azi, este fundamentată pe activitatea şcolilor franceze, engleze şi germane. Se vede că apogeul ştiinţei şi tehnologiei a fost atins de către ţări precum SUA şi Japonia, cu toate că originile acestor ramuri se găsesc pe Vechiul continent. Aşadar, în ciuda faptului că ţara noastră şi cultura românească e subordonată aportului din exterior, nu putem spune că procesul evolutiv stagnează. În ultimele secole, şi în special în ultimele două decenii, noi am reuşit aducerea în plan real a unor lucruri ce multora le-ar fi putut părea iluzii deşarte, idealuri destinate eşecului.
În plus, sunt sigur că o încercare de culturalizare a maselor precum cele despre care ne vorbea profesoara mea de română (de exemplu înlăturarea pas cu pas a manelelor din paleta de genuri muzicale ascultate de români), ţine de domeniul utopicului. Nimanui nu îi place să i se spună că ceea ce el consideră important nu are defapt nicio valoare.
Momentan pot doar să sper că evoluţia va înlătura acele realităţi ce infectează ceea ce noi numim „cultură”, însă sunt sigur că orice reprezintă o verigă slabă ajunge să fie scos într-un final din lanţ de către Doamna Evoluţie (scuze dinozaurilor, dar ăsta e adevărul). Pe data viitoare!
„Asta-i tot ce pot să vă spun! ”
