Capitolul 1: Anii de liceu în nuanţe de roz şi negru

Episodul 2: Blesteme, vrăji şi „belciuge”

A fost odată ca nicodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti… Staţi numai puţin!!! Asta trebuia să v-o spun în episodul trecut! Să le ia naiba de clişee compoziţionale. Întotdeauna uit care formulă merge unde. Dar după cum vă spuneam ultima oară, mă găsesc în „vestul sălbatic” cu 30 de eroi veniţi din cele mai îndepărtate colţuri ale Băii Mari, Maramureşului şi chiar ale Sătmarului. Uniţi de un singur scop – să lupte cu nedreptăţile şi să devină adulţi gata să răpună orice rău le iese în cale -  tinerii se aliniază în faţa unei necruţătoare conducătoare de oşti, Cezarela. Această amazoană mai condusese un batalion, însă îl abandonase cu ceva timp în urmă, iar acum intenţiona să ducă până la capătul drumului măcar jumătate din cei care-i fuseseră atribuiţi.

Călătoria a început chiar a doua zi. Drumul se străbătea cu dificultate, pentru că duşmanii nu întârziau să apară.  Primul a apărut chiar în dimineaţa aceea… Flăcăii şi demoiselele făceau primul popas când, imediat după ce s-a dat semnalul continuării drumeţiei, la orizont a apărut o figură feminină cu părul blond. Ajunsă în faţa tinerilor, ea s-a prezentat ca fiind faimoasa Fermecătoare Fri-Jan. După felul cum vorbea se putea înţelege clar că puterea sa era canalizată în vorbele meşteşugărite. Deasemenea fermecat îi era şi părul, care devenea mai blond ori de cîte ori era spălat la coafor (fapt pe care li l-a confirmat chiar ea). Prima bătălie a fost destul de grea pentru micii eroi. Fermecătoarea a început să arunce fără niciun avertisment vrăjile ei puternice.  A început cu blesteme sub formă de reguli: „Vorbim tare. Vorbim pe rând. Ne ascultăm unii pe alţii.” Vraja a avut efect imediat, copiii ramânând subit fără voce. Apoi a luat o carte de descântece, „111 romane celebre într-o singură carte” şi a pornit să invoce o listă lungă de cărţi menite să îi încetinească pe eroi şi să-i facă să se întoarcă din drum.

Primele victime au căzut la puţin timp. Astfel a părăsit lupta Regele Arthur, fugind în ţinuturile B(oureşti). L-au urmat Auzil-Ochil-Palfilă şi verişorii ai căror nume nici măcar cărţile de istorie nu le amintesc (sau doar le-am uitat eu).

Bătălia nu era însă pierdută, în ajutorul eroilor venind alţi luptători faimoşi. Întâi a apărut BrisKKK, cunoscut şi ca Marele Bathory datorită curajului cu care el înfrunta periculoşii dragoni verzi/balauri maghiari. El venise tocmai din măreţul oraş Sinkay György, unde  se antrenase alături de un grup de femei războinice numite amazoancele şincaiste. L-a urmat Statu-Palmă-Barbă-Liviu, ce dezertase din oastea celei mai temute sirene din toate timpurile, Ţiuitoare-Aurora. Piesa de rezistenţă o reprezenta însă nemaipomenit de măăăăăăăăăă-hă-hă-reaţa Creţula sau Meoony. Ea putea să facă ceva ce nici o altă creatură de pe faţa pământului nu era în stare să facă: ingera cantităţi industriale de nutrimente pe care le transforma în energie pură.

Văzând mâna de eroi veniţi în sprijinul tinerilor, Fri-Jan a  decis să folosească cea mai puternică vrajă cunoscută de vrăjitorii din toate timpurile: „Teoria literară”. Acet blestem obliga victimile să suporte sute de definiţii care le intrau în minte, fără posibilitatea de a se opune. Totuşi, printre micii luptători se afla o fiinţă capabilă să reziste efectului înfiorătorului farmec. Ea era Ileana-Cosânzeana. Aceast frumoasă fecioară (pe cine încercăm noi să păcălim aici?!?!?! FECIOARĂ?!?!?! ) deţinea secretul înfrîngerii vrăjii: un „belciug” magic pe care îl purta în nas.

Realizând că puterile ei nu au nicio influenţă asupra „fecioarei”, Fri-Jan s-a retras jurînd să revină cu un blestem mai puternic ca toate cele dinainte şi promiţând că răzbunarea ei va fi mai aprigă ca niciodată.

Aşa va fi? Va suferi Cosânzeana de pe urma curajului ei? Asta nu o veţi afla decât în viitoarele pagini ale basmului meu… Pe curând.

„Asta-i tot ce pot să vă spun! ”

Capitolul 1: Anii de liceu în nuanţe de roz şi negru

Episodul 1: A fost odată…

Îmi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri prima zi de liceu. Visător şi plin de speranţă am păşit pe porţile colegiului „Vasile Lucaciu”. Era o lume de basm (nu degeaba ne-a venit basmul şi la bac) şi ca în orice lume de basm totul începe cu perturbarea echilibrului. Elementul perturbator (auzi-mă ce bine ştiu lecţia asta:))) părea să fie o maşină parcată la locul greşit. Ce m-a făcut să ajung la această concluzie era faptul că o doamna (cît era ea de doamnă  >:) ), neavând mai mult de 50 de ani gesticula şi striga înfuriată în faţa autoturismului cu pricina. Văzând că nimeni nu se sinchiseşte îşi încheie pledoaria cu o replică asemănătoare cu cele pe care le rosteşte Alexandru Lăpuşneanul în opera lui Costache Negruzzi: „Cine p**a mea o parcat în locul meu?”.

După răbufnirea mea în râs atăt de lipsită de clasă, am decis să mă alătur şi eu grupului de boboci ce aşteptau să-şi cunoască maeştrii ce îi vor conduce pe drumul formării. La nici mai puţin de cinci minute mă trezesc alergând alături de vreo încă cincisprezece copii pe urmele unei elegante doamne de vreo 30 de ani cu păr roşcat, ducând în braţe vreo 6-7 cărţi (despre care am aflat mult mai târziu că sunt lucrurile pe care le salvează chiar şi când suntem în mijlocul unei simulări de incendiu). Ajung astfel într-o clasă de la erajul 2, aripa C, la cinci minute de mers (şi nu glumesc)  de la sala profesorală. Vestul sălbatic, nu alta! Se pare că aceasta era prima probă pe care eroii o aveau de trecut. Sala părea în mare, cu exagerările stilistice de rigoare, un câmp de luptă din cel de-al Doilea Război Mondial.

Am fost poftiţi să ne aşezăm, şi fiind mai timid din fire (copil de la ţară, ce vreţi?!) am rămas printre ultimii să-mi găsesc un loc. Singurul care mai rămăsese era în penultima bancă, rândul din mijloc lângă o micuţă fetiţă cu un zâmbet oarecum năuc lipit pe faţă, dar FOARTE FRUMOASĂ (după faza cu „năuc” trebuia să o spun, altfel când mă prinde mă calcă cu maşina ). Din păcate nu pot să vă spun cum se numeşte pentru că acest este un blog care respectă dreptul persoanelor de a decide dacă să apară sau nu în scrierile unor idioţi care nu au nimic mai bun de făcut decât să scrie idioţenii pe care alţi idioţi le citesc (apropo, eu îmi iubesc idioţii :* ), pentru ca mai apoi să spună cât de idiot este idiotul care le-a scris. Şi revenind, nu vă pot spune numele noii şi primei mele prietene, dar noi o vom numi „Fata-care-nu-e-Andra”. Şi această „Fată-care-nu-e-Andra” avea cel mai unic mod de a presta atenţie la toate orele: se întindea pe mine asemeni unei pisici care toarce. Vă imaginaţi câtă atenţie am acordat eu orelor în cele două săptămâni cât fata asta FOARTE SEXY îşi făcea somnul de frumuseţe pe umărul meu (pentru că era chiar FOARTE, FOARTE FRUMOASĂ – v-am spus că mă tem de ea?!!!? ) )

Îmi cer scuze că gura mă ia pe dinainte, dar „cuvântul din poveste înainte mult mai este”. Aşadar mă găsesc într-o clasă cu toţi aceşti mici luptători gata să pornească în aventura vieţii lor. Întreaga galerie ar fi prea lungă pentru a putea fi zugravită aici, dar voi face efortul să vă prezint o parte cât mai mare din ea. Pregatiţi pentru marea luptă  erau doi băieţi (mai erau trei, dar au căzut, pentru a fi înlocuiţi de alţii trei despre care vom vorbi la momentul potrivit). Amândoi aveau armele pregătite pentru a răpune orice duşman: Ursionuţ – 2 metri şi 90 kilograme de forţă brută şi iscusime a minţii, Richahahardo – aceeaşi agilitate a minţii şi puterea de a te face să te pişi pe tine de râs. Mai era alături de noi o prinţesă venită de pe îndepărtatele ţinuturi ale  Sătmarului, tocmai din castelul „Doamnei Stanca”, iar zîmbetul său iradia lumina a 1000 de sori (plus că se lumina cu fiecare 10 primit). La dreapta mea se afla duetul format din cea pe care toţi o numeau Cala, poate pentru că avea sute de cai putere, sau poate pentru că era la fel de frumoasă precum o cală (sincer nu tare ştiu, dar ea va rămâne mereu Cala mea) şi fata ce era cât un munte… de puternică, Alpina. Umăr la umăr mai stăteau şi două războinice ce luptau sub steagul verde al vecinilor maghiari, Sfânta Edinică şi Marea Farmazoancă Raţieta. Tot de departe era venită şi Atotştiutoarea Focoana cu oaia ei magică, Didona, care a părăsit-o însă pentru zâmbetul cuceritor al prinţesei Zecieta. Tot în primele rânduri mai erau şi Preacuvioasa Parasciv-patricia şi Mormonica, iar chiar în spate, protejate de toţi, se aflau Ileana-Cosânzeana şi  o altă fecioară, pricepută-n arta seducţiei, Sfânta Şterezia.

Acesta este momentul în care toţi aceşti mari eroi au pornit într-o călătorie ce avea să le schimbe viaţa… Urmăriţi de ochii iscoditori ai Cezarelei ei au făcut primul pas într-o lume plină de pericole şi noi probe la fiecare pas. Dar despre toate acestea vă voi vorbi data viitoare. Până atunci…

„Asta-i tot ce pot să vă spun! ”

PS: Pentru rezumatul celor spuse de mine în acest capitol vorbiţi cu Richahahardo !

…

Urăsc ca lumea să mă eticheteze înainte de a mă cunoaşte, iar prin ceea ce scriu sunt sigur că nu ofer material în cantitate suficientă pentru a vă permite să vă formaţi o imagine cât de cât apropiată de ceea ce eu sunt în realitate. De aceea am hotărât să fac mai mult decât să scriu simple păreri despre aspectele vieţii de zi cu zi şi în acest sens am creat categoria „Jurnalul unui cetăţean turmentat”. Acesta este locul în care voi aşterne uneori file ale existenţei mele, într-o manieră cât mai obiectivă (:)):)):)), daaaaaaa, sigur). Prima pagină de jurnal v-o ofer chiar azi şi deoarece am terminat de curând liceul, şi amintirile sunt încă proaspete aceasta este tema pe care o voi dezbate:

„Elegie” culturii

Nu e mult de când purtam atât de mult iubitele polemici cu colegii mei  şi doamna profesoară de limba română, Friedrich Janina, pe temele cele mai variate. Ne trezeam trecând fară voia noastră de la „Iona” lui Marin Sorescu la discuţii despre scopul omului în lume, finalitatea tuturor lucrurilor, importanţa socializării şi a familiei etc. Tocmai cu această  ocazie am ajuns să ne punem întrebarea: „A evoluat omul pe plan cultural atât de mult pe cât ne place să credem?” Întrebarea însă a fost pusă greşit. Noi ar trebui să ne întrebăm: „A reuşit poporul român să facă măcar un pas înainte în domeniul culturii? ”, deoarece atât Orientul, cât şi Occidentul ne demonstrează constant avantul pe care l-au luat ei.

Dacă aruncăm o privire de ansamblu asupra situaţiei culturale a spaţiului carpato-danubiano-pontic observăm ceea ce orice blogăr sau jurnalist a sesizat şi consemnat măcar o dată  în munca sa şi ceea ce eu doar evidenţiez: import copios atât dinspre est, cât şi dinspre vest. Mai nou ne place „să ne vedem la mall” (mulţumesc Cassa Loco că aţi remarcat într-o manieră atât de hilară acest aspect), apelăm la consilieri/psihologi ori de câte ori avem vreo problemă, comunicăm via mail, messenger, SMS, vorbim o limbă ce abundă în elemente de jargon, ne delectăm cu ritmul atât de captivant al manelelor. Sentinţa e clară, după cum spunea şi Titu Maiorescu, şi doamna Friedrich alături de el, suntem dependenţi de „forme fără fond”.

Acesta este latura discuţiei noastre din clasă care m-a făcut să îmi pun o altă întrebare: „Nu se poate oare ca snobismul si cosmopolitismul pe care le satirizau cu atâta măiestrie Caragiale şi Alecsandri cu mai bine de 100 de ani în urmă, să fie doar un pas în evoluţia culturii noastre?” Istoria ne-a dovedit că progresul nu se poate realiza dacă NOUL nu are la temelie VECHIUL, dacă nu valorificăm realizările celorlalţi pentru a le sprijini pe ale noastre. De exemplu ştiinţa, aşa cum o cunoaştem azi, este fundamentată pe activitatea şcolilor franceze, engleze şi germane. Se vede că apogeul ştiinţei şi tehnologiei a fost atins de către ţări precum SUA şi Japonia, cu toate că originile acestor ramuri se găsesc pe Vechiul continent. Aşadar, în ciuda faptului că ţara noastră şi cultura românească e subordonată aportului din exterior, nu putem spune că procesul evolutiv stagnează. În ultimele secole, şi în special în ultimele două decenii, noi am reuşit aducerea în plan real a unor lucruri ce multora le-ar fi putut părea iluzii deşarte, idealuri destinate eşecului.

În plus, sunt sigur că o încercare de culturalizare a maselor precum cele despre care ne vorbea profesoara mea de română (de exemplu înlăturarea  pas cu pas a manelelor  din paleta de genuri muzicale ascultate de români), ţine de domeniul utopicului. Nimanui nu îi place să i se spună că ceea ce el consideră important nu are defapt nicio valoare.

Momentan pot doar să sper că evoluţia va înlătura acele realităţi ce infectează ceea ce noi numim „cultură”, însă sunt sigur că orice reprezintă o verigă slabă ajunge să fie scos într-un final din lanţ de către Doamna Evoluţie (scuze dinozaurilor, dar ăsta e adevărul). Pe data viitoare!

„Asta-i tot ce pot să vă spun! ”

I`m once again on my way…

Sunt aproape 30 de zile de când am stat pentru ultima oară în banca pe care timp de patru ani mi-am tocit coatele… Sunt aproape 30 de zile de când am primit „prestigiosul” titlu de absolvent de liceu… Sunt aproape 30 de zile de când mie si celor alături de care am luptat umăr la umăr pentru toţi aceşti ani ni s-a spus că din acea clipă suntem cetăţeni ai universului, făuritori ai propriului destin … adulţi… Aceste cuvinte sublime m-au făcut să mă întreb: „Ce Dumnezeu a fumat diriga?” CE? SUNTEM ADULŢI? Dar oare nu sunt adulţii doar nişte copii mai mari? Cum se poate ca un simplu fapt precum acordarea unei diplome să ne transforme peste noapte în adulţi meniţi să pornească în lume şi „să lupte cu morile de vânt”?
De când am terminat liceul am realizat că viaţa pe care o râvneam până acum o lună nu e atât de uşoară pe cât pare. Am văzut ce înseamnă lumea celor mari şi permiteţi-mi să vă spun: IT SUCKS! A trebuit să fac faţă aşa-zisului examen al maturităţii, iar rezultatele mi-au lăsat un gust amar în gură (deşi ştiu că în mai puţin de câteva luni ele vor fi de domeniul legendelor) şi sunt la un pas de a fi lovit de un alt val, admiterea. Am impresia că fiecare probă pe care o depaşesc este urmată de o alta mai dificilă decât precedenta.
Acum realizez cât de adevărate sunt cuvintele pe care iniţial le consideram doar vorbe goale: a o lua de la început presupune un efort egal cu acela depus în a muta munţii din loc. Începuturile sunt grele, însă nu imposibile. Din această cauza am hotărât să-mi aştern şi eu gândurile, aici, în văzul tuturor. Ştiţi doar că gândurile împărtăşite nu mai sunt o povară. Aş putea apela la un psiholog pentru acelaşi rezultat, dar asta mi-ar uşura destul de bine buzunarele şi în plus singurul psiholog pe care îl cunosc e o mamă psihopată care ar face orice pentru a asigura reputaţia fiicei sale, o „scumpă” fostă colegă.
Aşadar, de acum înainte ne vom întâlni aici pentru a vă vorbi despre cum decurge viaţa mea de „adult”. Până data viitoare nu-mi rămâne dacât să sper că ziua ce va urma va fi mult mai bună şi să vă spun: IATĂ-MĂ DINOU LA DRUM!!!

„Asta-i tot ce pot să vă spun! ”

Phil Collins – On My Way